Prezumția nevinovăției.
Principiul prezumţiei
nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază
a procesului penal şi unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt
explică înscrierea prezumţiei de vinovăţie în numeroase documente de drept
internaţional în care se consacră drepturi fundamentale ale persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă
în timp și în o serie de instrumente de drept Internaţional. Este menţionată în
legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în partea
europeană a lumii este o prevedere importantă a Revoluţiei franceze de la 1789. Aceste documente au
ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, cînd o persoană atrasă într-un
proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi
impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.
Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea
juridică a unui fapt pînă la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceste se explică prin faptul că
este prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii)
acestei prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat
bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal, fiind
considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultînd toate
garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către
organele de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru a nu-i încălca
acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda şansa şi garanţiile
reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei
vre-unei persoane să-şi dovedească nevinovăţia sa (art. 8 al (2) CPP R.M.). De
asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a
persoanei ca vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei de
judecată, care nu este ţinută de vre-un interes de serviciu ca să acuze sau să
achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în
cadrul unui proces cu respectarea garanţilor
procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea
vinovăţiei.
Pînă la
adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la rămînerea definitivă a
acesteia, inculpatul are statutul de
persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrînge şi în alte
raporturi, decît cel Procesual-penal – pînă la rămînerea definitivă a sentinţei
persoana dispune de toate drepturile constituţionale, participarea la alegeri,
dreptul la libera alegere a locuinţei, ş.a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea
prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile despre vinovăţia persoanei despre
săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în
probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în
favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Această reglementare se
include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea
oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor
informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţîndu-se presupunerile
sau probele afectate de incertitudine.
Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este
subordonat principiului legalităţii şi constituie baza principiilor, libertăţii
persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de operare.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui
nevinovat atunci tot ea presupune şi faptul că nici o persoană recunoscută
vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de dreptate şi justiţie,
nu trebuie să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea în raport
se greutatea infracţiunilor săvîrşite.
Sursa: I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ,
E. Erjiu. Codul de procedură penală. Comentariu, Cartier juridic. 2005
Comentarii
Trimiteți un comentariu